A primit, de-a lungul timpului, multe supranume. I se spune, printre altele, “La Serenissima”, “Orașul Măștilor” sau “Orașul plutitor”. Dar pentru mine e, pur și simplu, “poezia de pe ape”. Ne-am întâlnit pentru prima oară anul trecut, într-o zi de noiembrie surprinzător de luminoasă – și a fost dragoste la prima vedere și a durat, din păcate, doar o zi. Și pentru că Veneția merită mult mai mult decât atât, am revenit printre podurile ei anul acesta, să-i culeg poveștile și să-i cunosc savorile. Și bine am făcut căci, vorba aceea, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.
În ciuda avertizărilor pe care le-am primit de peste tot să nu vizitez Veneția la final de august, sigur că exact asta am ajuns să fac. Nu am găsit-o mai plină de mulțimi de turiști decât alte orașe mari și importante, poate pentru că – așa cum mi-a explicat recepționerul unui hotel – perioada iulie-august în Veneția nu e considerată high-season, fiind foarte cald. Numai bine pentru mine! mi-am spus și am și țâșnit peste poduri, peste ape, printre ziduri și străduțe înguste. Sigur că din loc în loc, în punctele-cheie, la atracțiile turistice cunoscute, grupuri de vizitatori cu stegulețe și ghizi mă trezeau din reverie. Dar nu le-am găsit copleșitoare, ci mai degrabă amuzante. Și un motiv în plus să explorez misterioasele alei lăturalnice, căci Veneția e plină de istorie la tot pasul, nu doar în punctele importante.
N-a fost doar o mare putere maritimă secole de-a rândul, ci și o mare putere comercială și financiară. Venețienii erau vânzători abili, pricepuți în ale negoțului, cuceritori și expansioniști (au stăpânit, printre altele, insule precum Corfu și Cipru), lucru care a transformat Veneția acelor timpuri în cel mai bogat oraș al Europei. Grâne, mătase, condimente, sare – cu cei 36.000 de exploratori și 3.300 de nave pe mare, Veneția era un adevărat imperiu pe care nu-ți e greu deloc să îl vezi parcă în fața ochilor atunci când ajungi în Piața San Marco, de exemplu, și te simți mic printre impunătorul Palat al Dogilor, Campanile și Basilica San Marco.
Arta e parte integrantă a Veneției, căci nici la acest capitol nu a stat mai puțin bine, adăpostind, în perioada Renașterii, una dintre cele mai mari școli artistice, alături de Florența și Roma. Iar spiritul ei artistic e vizibil peste tot, în arhitectura clădirilor, în felul în care sunt decorate interioarele lor, în gusturile și educația celor care le locuiesc, în numeroasele evenimente artistice care o animă. Celebrul carnaval cu măști reînvie anual o foarte lungă tradiție venețiană într-un festival inedit. Festivalul de Film de la Veneția adună aici cinefili și cineaști la fiecare sfârșit de vară, fiind și cel mai vechi festival de film din lume. Bienala de la Veneția, prestigioasa expoziție de artă contemporană, se ține aici din 1895 și tot aici se găsește The Peggy Guggenheim Collection, impresionanta casă a celebrei colecționare de artă, casă transformată într-un mic muzeu ce adăpostește lucrări de Picasso, Kandinsky, Max Ernst, Paul Klee, Dali, Magritte și Brâncuși.
O altă artă veche de 900 de ani, o lungă tradiție transmisă din tată în fiu, este cea a gondolierilor, deveniți, în timp, o adevărată emblemă a Veneției. În vremurile ei de glorie, Veneția număra până la zece mii de gondole folosite ca principal mijloc de transport; astăzi, doar patru sute, utilizate mai mult în scop turistic. Deși procesul nu mai e la fel de greu și strict ca înainte, nici astăzi nu e ușor să devii gondolier și nu oricine poate să o facă: e nevoie de abilități fizice, de cunoștințe de istorie, geografie, de comunicare, mânuirea gondolei e ca un dans care presupune să știi secvențe specifice de pași și să le poți reproduce ori de câte ori e nevoie. În aproape un mileniu de tradiție, o singură femeie a reușit să devină gondolier, în 2010, rupând tiparele și scriind istorie. În orice caz, veseli, în costumația obișnuită, mereu fredonând câte un refren cunoscut, de la “Cantare, volare” până la “O, sole mio”, gondolierii se întrec în a-ți arăta colțișoarele cunoscute și mai puțin cunoscute ale Veneției, într-o incursiune pe apă, pentru unii romantică, pentru alții – kitsch.
Dar, la urma urmei, vorbim de Italia, și dincolo de toate aceste rămășițe de istorie, în Veneția se mai exersează zilnic o artă, cea a bucuriei de viață, cea a paharelor de prosecco care întâlnesc sarde in saor, cea a sepiei care colorează în negru pastele proaspete, cea a unui Peroni rece înfipt în nisipul plajei din Lido, cea în care savurezi cel mai bun Aperol Spritz (doar aici a fost inventat!) și niște street food cot la cot cu albatrosii, pe marginea Canalului Grande, sub podul Rialto, într-o sublimă simplitate. I se spune “La Serenissima” și e lesne de înțeles de ce: aici nu poți fi decât senin. Dar pentru mine, Veneția va rămâne mereu “poezia de pe ape” – o poezie în care aș reveni continuu.
Kommentarer