După ce luna noiembrie a început cu minunatul food blog tour prin Toscana, jumătatea lunii a readus Bistro Margot în Italia, într-un nou turneu de cercetare, de data aceasta în Veneto. Acasă la Aperol Spritz, pe care l-am (re)descoperit cu bucurie în toată savoarea lui pusă în valoare și mai bine de farmecul locului, poveștile s-au mutat rapid, dar nu fără însemnătate, din Verona către Vicenza, Padova și Venezia, ca să revină, la final, tot în orașul lui Romeo și al Julietei. Și, în fiecare dintre orașe, poveștile au fost însoțite (bagajul mi-a fost martor!) de câte o carte despre gastronomia locală, cumpărată din câte-o librărie descoperită printre străduțe sau recomandată de localnici.
Una dintre ele, cea de care m-am atașat cel mai mult și cel mai repede, a fost o carte cu ilustrații frumoase ale rețetelor vechi, tradiționale, specifice regiunii Veneto și care avea pe prima pagină o dedicație scrisă de mână, cu o caligrafie ușor tremurată: “Pentru Carlo, din partea bunicii Carla”. Nu știu ce s-a întâmplat cu nepotul Carlo astfel încât cadoul bunicii Carla a ajuns la o librărie de cărți second-hand, dar îmi place să cred că totul se întâmplă cu un motiv, iar motivul a fost că acea carte trebuia să ajungă în valiza mea, ca să pot lua, la întoarcere, măcar o mică parte din moștenirea frumoasei regiuni Veneto. Sunt sigură că nonna Carla s-ar bucura.
PRIMA OPRIRE: VERONA
‘There is no world without Verona walls’. Aceste cuvinte ale lui Shakespeare sunt gravate, alături de o statuetă cu chipul lui, pe Poarta Bra, care era, pe vremuri, intrarea principală în Verona. Aici, poeți precum Dante sau Petrarca, aflați în exil, și-au găsit adăpostul. Aici s-au scris povești de dragoste precum ‘Romeo și Julieta’. Aici, printre seri începute cu aperitivo și continuate cu gnocchi sublimi la Pane e Vino sau festinuri ca-n povești la Il Pompiere, până și viața de zi cu zi are o poezie aparte.
Pe care învăț să o prind din zbor, undeva între momentul în care un bătrânel guraliv, care se plânge de semafor (“sempre rosso, sempre rosso”), își dă seama în timp ce vorbește cu mine că nu sunt italiancă și momentul plecării, în care, în autobuzul care mă duce spre gară, o bătrânică mă ia drept de-a locului și mă întreabă dacă oprește cumva și la San Michele, apoi sporovăiește cu mine până când vine vremea să coboare.
Zi de zi, trezitul în apartamentul cochet din via Redentore, cu vederea lui către râul Adige, care se strecoară învolburat pe sub Ponte Pietra, devine ritual. Sunt mai multe poduri pe sub care se insinuează râul, dar noi aici suntem, lângă Teatrul Roman, la Ponte Pietra. Podul de Piatră – pe care îl traversez de fiecare dată cu mirare, stăpânindu-mă cu greu să nu mai fac alte câteva poze. Dincolo de el, de cealaltă parte a râului, începe centrul istoric, cu străduțele lui întortocheate, care duc însă toate către același lucru: dragoste. Iar dragostea, în Verona, îmbracă multe forme: poate fi Piazza delle Erbe, în care m-aș pierde și tot m-aș pierde, încercând să-mi întipăresc în memorie fiecare balonaș, fiecare pictură, fiecare statuetă; poate fi savoarea de neuitat a unui Amarone della Valpolicella băut târziu în noapte, în atmosfera caldă a unei trattorii elegante; poate fi calea strălucitoare a magazinelor de lux care te învăluie cu parfumul lor specific, dar poate fi și calea care te duce la strălucirea trecutului, în Mercato Vecchio, unde statuia lui Dante tronează printre decorațiuni de Crăciun; dragostea, în Verona, poate fi o librărie în care intri să-ți tragi puțin sufletul după atâta plimbat, dar descoperi mici comori neașteptate, poate fi o pasticcerie în care te oprești întâmplător pentru o seconda prima colazione sau o delicaterie în care mă îmbie, în bucăți mari, un asiago stravecchio bine maturat, multe halci de prosciutto și salamuri locale.
Ceva mai clasic, dragostea în Verona înseamnă și casa lui Romeo și cea a Julietei, una mai mare ca alta, la care toată lumea înainte de plecare m-a sfătuit să nu merg, pentru că n-am ce vedea. Desigur că am mers. Și am văzut. Deși nu există dovezi clare că Romeo și Julieta, protagoniștii celei mai celebre povești de dragoste din toate timpurile, au existat în realitate, faptul că în Verona zilnic vin sute de turiști să viziteze casa Julietei și casa lui Romeo e dovada că oamenii au nevoie să creadă în dragoste.
VENEZIA
Am întâlnit Venezia într-o dimineață care anunța o zi înfrigurată și cețoasă. Aproape ca într-un scenariu, când am coborât din tren și am văzut primele canale, a ieșit soarele, dezvăluindu-mi o Venezie frumoasă, mai frumoasă decât orice poze sau filmulețe văzusem despre ea, mai frumoasă decât orice aș putea să vă scriu eu despre ea. Cei care au vizitat-o în timpul verii spun că ei au văzut o altă Venezie, una care abundă în turiști și miros de canale. La mine a fost prima oară, așa că mă voi considera norocoasă că am prins o Venezie în care am putut să mă plimb liber, în voie, să traversez podulețe și să admir gondolieri cântând vesel, în cel mai pur stil italian. La Venezia, undeva lângă Canal Grande, am băut cel mai bun Aperol Spritz din toată excursia, unul care a alimentat veselia tot drumul de întoarcere către Verona. Căci la Venezia nu poți fi decât vesel. Vesel și îndrăgostit de tot ce vezi. Cât timp am zăbovit în Verona, am crezut că acolo și-a făcut cuib romantismul. Apoi am descoperit Venezia și romantismul a căpătat o nouă față. Venezia obișnuia să fie numită în multe feluri, dar supranumele meu preferat este “La Serenissima”. Când am pășit prima dată în ea, am înțeles și de ce i se spune așa: Venezia e atât de frumoasă, încât te lasă fără respirație. Și acolo, printre cântecele gondolierilor care vâslesc sub podulețe și porumbeii care ți se așază pe masă, în timp ce îți savurezi espresso-ul, nu poți să te simți altfel decât senin.
VICENZA
Vicenza nu este doar un orășel cu nume poetic (cât de frumos sună Vicenza?), ci și un oraș vechi, fondat cu 200 de ani înaintea erei noastre, un oraș a cărei arhitectură impresionează și astăzi. Mai mult decât atât, face parte din patrimoniul cultural UNESCO, alături de suratele mai mari Verona, Venezia și Padova. După atâtea mii de ani, ai tendința să gândești, cu ce te-ar mai putea surprinde? Cu spiritul ei, pe care nu-l descoperi decât pierzându-te pe străzi, intrând în cafenele sau în vorbă cu oamenii care o locuiesc, descoperindu-i mâncarea (baccalà alla vicentina e una dintre specialitățile locului) sau librăriile, surprinzător de multe pentru un oraș atât de mic – semn că aici oamenii nu și-au pierdut obiceiul de a citi. Și, dacă te aventurezi și printre coloanele din centru, ascuns în penumbră, s-ar putea să găsești și cel mai vesel, colorat și hip restaurant, în care Aperolul e exact potrivit, mâncarea e perfectă pentru un prânz lejer de noiembrie, iar chelnerița foarte prietenoasă îți recomandă exact acea librărie care te conduce către o carte superbă, cu rețete pictate, semnată de nonna Carla pentru nepotul ei, Carlo. Și de care te îndrăgostești la prima vedere și decizi să o iei cu tine, mai departe, în Padova.
PADOVA
Ajungând în Padova imediat după experiența din Vicenza, mă așteptam să găsesc și acolo ceva similar, deși știam că orașul e faimos pentru universitatea sa, la care a ținut prelegeri nimeni altul decât Galileo Galilei. Nu departe de gară, când deja Padova începea să mi se dezvăluie, un graffiti simpatic îmi iese în cale în apropierea unui pod: “Buongiorno, Principessa!”, celebra replică a lui Benigni către Nicoletta Braschi în “La Vita è Bella” mă privește alb-gri de pe un zid, aproape ca un protocol de bun-venit. Dincolo de ea, Padova mi s-a dezvăluit elegantă, distinsă, grațioasă, cu un aer princiar pe măsura replicii care m-a întâmpinat la început. Am văzut-o pe lumină, am văzut-o după căderea nopții – m-a impresionat în ambele ipostaze. Și, cu cât am explorat-o mai mult, cu atât m-am îndrăgostit mai mult de ea, de străzile și de oamenii ei de o eleganță pe măsura orașului în care au norocul să locuiască. Mi-am luat la revedere de la Padova urmând ritualul cu care deja mă obișnuiesc: un aperitivo savurat pe îndelete și câteva deserturi de răsfăț la Cafe Pedrocchi, un loc faimos în care stilurile arhitecturale se îmbină armonios, la fel cum se îmbină noblețea, istoria și arta. Căci din 1772, când a fost fondată, cafeneaua a atras aici mulți artiști și scriitori importanți, precum Stendhal sau Lord Byron. Și, într-o după-amiază rece de noiembrie, m-a atras și pe mine, scriitorul vostru de la Bistro Margot.
Comments