Deși duce în spate vreo trei mii de ani de istorie (mai mult sângeroasă decât blândă), Salonic (sau Thessaloniki, orașul din inima regiunii grecești Macedonia), primește cu brațele deschise pe oricine e dornic să se bucure de frumusețile lui. Te privește de sus, dar asta doar pentru că terasele clădirilor mai mult sau mai puțin moderne par a fi omniprezente, adăpostind cu generozitate oaze de verdeață: leandri, măslini, plante aromatice de tot felul. Primii pași prin Salonic îi faci privind fermecat, doar în sus. Și asta doar pentru ca mai apoi, după ce te dezmeticești din magia culorilor vibrante care te învăluie, să începi să-i descoperi străduțele boeme, cafenelele cu aer perpetuu tineresc, vinurile, veselia. Suficient cât să te facă să vrei să mai rămâi un pic față de cât planuisei inițial.
Kalispera, ne întâmpină peste tot, cu zâmbete largi, localnicii, întrebând de unde venim și oferindu-ne cu aceleași zâmbete cafea la ibric. Le spunem că din România – Steaua București, răspund entuziasmați, după care încep să înșire nume de fotbaliști. Celor care ne-au vizitat deja, le place viață dinamică din București, terasele, cluburile, Centrul Vechi. Suntem chit: și nouă ne place la ei, și asta de la prima plimbare. Ca orice foodies care se respectă, întrebăm care-i gustul emblematic al orașului și aflăm pe dată că nu putem trece prin Salonic fără să încercăm bougatsa, plăcinta cu crema de vanilie și scorțișoară presărată deasupra. Abia când începem să descoperim poveștile orașului înțelegem de ce tocmai bougatsa: plină, îndelungată, adesea tulbure, istoria Salonicului s-a așternut peste oraș în straturi, exact ca foile de plăcintă, una peste altă, lipite, dar suficient de dezlipite cât să le distingi încă.
Denumit după sora lui Alexandru cel Mare, Salonic își clădește istoria pe fundație elenă, căreia i s-au adăugat apoi straturi romane, bizantine, otomane, evreiești, bulgare. Nu este doar orașul lui Aristotel, ci și orașul în care s-a născut Attaturk, fondatorul Turciei moderne, a cărei casă părintească este acum muzeu (un muzeu foarte bine păzit, căci pe acel loc se află acum și Consulatul Turciei).
De altfel, simbolul orașului este chiar Lefkos Pirgos (Turnul Alb), citadela folosită de otomani, de-a lungul istoriei, pe post de fortăreața, garnizoană și închisoare. Cândva simbol al unui masacru istoric, “Turnul de sânge” a fost vopsit în alb de către greci, atunci când “și-au luat Salonicul înapoi”, pentru a înlătura trista aminitire și pentru a marca instaurarea păcii. Astăzi, Lefkos Pirgos a fost transformat în muzeu, însă pentru cei mai mulți, turiști sau localnici, este finalul victorios al unei lungi plimbări pe malul marii, începând din port și terminând cu turnul.
Dacă, dimpotrivă, ne abatem de la drum și ne aventurăm pe străduțe, timpul capătă, parcă, o lentoare pe care la început o resimțim bizară. Ici-colo, niște portocali străjuiesc marginea străzilor, leandri colorați se asortează frumos cu vitrinele cofetăriilor care expun bezele colorate, pe mesele tavernelor – în loc de vaze cu flori – mici ghivece de busuioc grecesc. Din loc în loc, uneori, miros înnebunitor de carne rotisată. Orice ați face, vă rog din suflet, nu mâncați gyros la restaurantele astea noi și fancy, unde stai jos – ăla nu-i gyros adevărat, ne învață o localnică într-o engleză simpatică. Gyrosul adevărat se ține în mână și se mănâncă pe stradă.
Iar strada e cum nu se poate mai veselă. În Ladadika, Centrul Vechi al Salonicului, muzicanții își cântă dragostea în acorduri de cobză, dublate de zgomotul tacâmurilor cu care oaspeții se îndestulează pe la mesele încărcate cu pește și fructe de mare. La fel și la tavernele grecești, non-turistice din apropierea Pieței Aristotel. Nicio oră nu-i prea târzie pentru a te bucura de o masă aici, nici măcar miezul-nopții. Când le mulțumești în limba lor, patronii și ospătarii de la taverne și cafenele devin și mai veseli. Și darnici. Pentru că, deși o veche zicală spune să nu accepți daruri de la greci, atitudinea lor e contagioasă și te surprinzi devenind, la rândul tău, mai generos. Vrei parcă să rupi câte o bucățică din Salonic pentru toți cei de acasă. Condimente, paste, pulberi, săruri, creme, uleiuri, licori magice sunt încadrate rapid în categoria “suveniruri” și devin pe loc must-buy.
Vinul, surprinzător de bun: lângă Salonic se află Naussa, una dintre cele mai faimoase zone viticole ale Greciei. La recomandarea unei alte localnice, ne oprim într-un wine bar modern, foarte viu și, se pare, cu mare priză la publicul tânăr, imediat ce coborâm din punctul cel mai înalt al orașului. Localul se numește Egli, nume foarte sugestiv, dacă luăm în calcul faptul că se află gard în gard cu Biserica Agios Dimitrios. Aici, ne împrietenim rapid cu tinerii care ne servesc. Băiatul ne învață despre vinurile din zona, fata ne mai învață câteva cuvinte în greacă. Din vorbă în vorbă, ne mărturisește că se gândește de ceva vreme să plece în străinătate, ca să câștige mai bine, dar îi e greu să se despartă de Thessaloniki, orașul în care s-a născut și a crescut. O înțelegem perfect, și nouă ne vine la fel de greu să ne despărțim de el, deși nu ne-am născut și nici nu am crescut acolo.
Așa că ne gândim, clișeistic, la Zorba, la bucuria vieții, la viață trăită în slow motion – și decidem să mai rămânem o zi. Prea ne-am obișnuit cu bougatsa de dimineață.
Comments