Nu de puține ori, de-a lungul celor peste 10 ani de când studiez domeniul gustului, am ajuns să visez la anumite destinații plecând de la ingrediente a căror poveste m-a făcut să călătoresc, înainte de toate, cu gândul. Cu Amalfi au fost lămâile. Așa am ajuns să visez la peisajele cu albastrul infinit, case colorate și așezări terasate între munte și mare și să-mi doresc să explorez, într-o zi, Costiera Amalfitană, tărâmul acelor lămâi dolofane și zemoase despre care citisem că ar fi cele mai bune din lume. Și pe care îmi doream să le văd la ele acasă – lucru care s-a întâmplat, așa cum ați ghicit deja din titlul articolului, anul acesta.
Așa că, dacă aveați nevoie de o doză de inspirație, citiți în continuare, și dați-vă voie să visați cu ochii deschiși la aventuri pe Coasta Amalfi, pentru că astăzi vă aduc povești cu gust de lămâie, albastru mediteranean și mult senin.
Am ajuns pe Coasta Amalfi de două ori anul acesta, prima dată în iunie, când am explorat o parte din ea și a doua oară în octombrie, când am venit să explorez și restul de coastă. Deși Sorrento nu e considerat parte din Costiera Amalfitană, am început cu Sorrento, un oraș renumit, la rândul său, pentru lămâile sale, diferite de cele amalfitane, și care pe mine mă duce de fiecare dată cu gândul la Paolo Sorrentino, unul dintre regizorii mei preferați. Sorrento e cel mai adesea văzut ca o ‘poartă’ către Coasta Amalfi, cei mai mulți turiști alegând să-și facă baza aici și să exploreze celelalte orașe prin excursii zilnice – ceea ce am făcut și eu, în primă fază.
Oricât mi-ar fi plăcut Sorrento însă, a doua oară am ales să explorez coasta începând fix din capătul celălalt, cu baza la Salerno, din două motive.
Primul a fost că de data asta am vrut să evit Napoli, la care am visat ca-n cântecele lui Dean Martin (‘when you walk in a dream but you know you’re not dreaming signore/ scusami but you see back in old Napoli that’s amore!’), dar când am ajuns acolo, muzica din capul meu s-a oprit asemenea unui vinyl stricat. N-a fost chiar amore și cu siguranță la un moment dat o să mai fac o încercare de a-i descoperi poezia – de data aceasta însă, am vrut direct pe coastă. Și pentru că veneam de la Roma, am putut evita Napoli printr-o scurtă călătorie directă cu trenul de mare viteză, frecciarossa, cu destinația Salerno.
Al doilea motiv a fost că după Coasta Amalfi, traseul de explorare a sudului Italiei urma să treacă prin alte două regiuni, Basilicata și Puglia, iar Salerno era punctul de legătură perfect. Ideea s-a dovedit a fi una grozavă: am descoperit un oraș fermecător, dar mai puțin asfixiat de aglomerație decât Sorrento, iar diminețile, după un cappuccino și o sfogliatella, totul era la un ferry distanță.
Cu toate acestea, e lesne de înțeles până și aglomerația: și ceilalți, la fel ca tine, își doresc să fie acolo pentru un motiv foarte simplu: Costiera Amalfitană este, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase locuri din lume – iar asta îl face și unul dintre cele mai vizitate.
Citind despre istoria locului, am aflat că până și împărații romani preferau să meargă aici să se relaxeze – e un lucru care a rămas valabil peste timp, căci de la împărații romani și până la celebrități și staruri contemporane, Coasta Amalfi este și astăzi una dintre acele destinații de vis care captivează pe oricine.
Atât de tare încât unicitatea locului a fost recunoscută oficial în 1997, când cele 16 orășele care alcătuiesc Costiera Amalfitană au dost incluse în patrimoniul UNESCO. Iar unicitatea nu se referă doar la peisajele de o frumusețe care îți taie răsuflarea, ci la relația extraordinară dintre om și natură, relație care a condus, în timp, la acest caracter extraordinar al locului. O armonie care a permis în același timp dezvoltarea omului și conservarea naturii, spre îmbogățirea amândurora. O adevărată lecție.
Și abia când începi să explorezi, la picior, toate aceste locuri, începi să înțelegi cu adevărat acest caracter extraordinar. Așezările terasate, dezvoltate la intersecția dintre munte și mare, casele colorate și bărcile evocând trecutul istoric, când Amalfi era republică maritimă, străduțele pietruite și scările aproape labirintice, livezile de lămâi aproape suspendate, toate vorbesc despre această măreție a naturii, dar în același timp și a omului care a lucrat mână în mână cu natura și în deplin respect față de ea.
Am avut acest sentiment la fiecare peisaj la care am rămas fără cuvinte, dar una dintre cele mai frumoase amintiri a fost aceea de când am parcurs Sentiero dei Limoni.
Sentiero dei Limoni (sau Drumul Lămâilor) este un traseu care leagă Maiori de Minori și care, de-a lungul a 6 kilometri și aproximativ 1000 de trepte, oferă splendide vederi panoramice asupra grădinilor de lămâi și a țărmului mării – a început, ca într-un film, cu atât de reprezentativul sunet al clopotelor care băteau de oră fixă, a continuat cu o urcare pe străduțe înguste și pietruite, ca-ntr-o fortăreață, totul pentru a ajunge în cel mai înalt punct exact la momentul magic când soarele apunea peste Minori, în ceea ce a fost unul dintre cele mai spectaculoase apusuri din întreaga călătorie. Am vrut lămâi – am găsit vreo 800 de grădini. Am visat lămâi – am găsit magie. Ce norocoși sunt oamenii care locuiesc acolo.
Dar Coasta Amalfi înseamnă, desigur, mult mai mult decât lămâi (despre care va urma un articol separat) și fiecare dintre orașele așezate de-a lungul ei are farmecul său, chiar dacă unele sunt mai sonore decât altele. Am adorat Sorrento, Positano sau Amalfi, dar în același timp m-am bucurat să descopăr, această a doua oară, și locurile mai mici, precum Vietri sau Cetara, aflate cumva în umbra celor mai celebre și mai strălucitoare.
Frumusețea lor le este egală, ba chiar e potențată de faptul că, nebucurându-se de faima celorlalte, sunt mai puțin aglomerate de turiștii care vânează check-in-uri strategice și selfie-uri de postat pe instagram. Iar pe mine m-au fermecat atât de tare, încât îmi doresc să mă reîntorc special pentru a explora mai mult aceste orășele mai mici, dar idilice ca-ntr-o peliculă de cinema.
In Vietri sul Mare, de pildă, renumit pentru ceramica sa care e peste tot, în casele oamenilor, în magazine, dar și pe străzi, am vizitat un atelier de ceramică artizanală și am avut privilegiul de a intra în culisele magazinului, pentru a vedea cum se fabrică efectiv obiectele ceramice vândute de ei. Ca în orice loc în care a pătruns modernitatea, și în Vietri sunt magazine ceramice mai mult sau mai puțin autentice – dar Juvenes, cei pe care i-am vizitat eu, sunt unii dintre acei artizani care încă mai păstrează respectul pentru tradiție și fac totul de mână, de la olărit până la glazurat și la pictat manual. Lucrează doar la comandă, iar obiectele ceramice produse de ei ajung în întreaga lume.
În Cetara, un fost sătuc de pescari, astăzi un orășel recunoscut pentru producția unui sos cu totul special, colatura di alici, am avut o adevărată bucurie. Pe vremea când abia începeam să descopăr domeniul gustului, cu mult înainte de școala de bucătari și de studiile din Franța, descoperisem această carte, apaținând unui autor latin pe nume Apicius și considerată cea mai veche carte de bucate din lume. În această carte se vorbește despre un sos folosit în rețetele din Roma antică, un sos numit garum și care astăzi nu mai există în forma originală în care exista pe atunci. Ei bine, urmașul contemporan al acestui sos antic este chiar colatura di alici, sosul de anșoa reprezentativ pentru Cetara. Pe care, desigur, îl am acasă pentru că amintirea acelui prânz cu spaghetti cetarese și vedere la mare în timp ce așteptam ferry-ul de Maiori mi-a rămas întipărit în memoria gustativă. La fel cum mi-a rămas în minte și tarta de ricotta cu pere savurată în Minori, în cea mai vestită pasticcerie din sudul Italiei, chiar înainte de a urca pe Drumul Lămâilor.
Sunt multe astfel de amintiri. Dacă mă uit cronologic pe poze (ceea ce e o treabă grea, pentru că s-au strâns atât de multe!), simt gustul fiecăreia dintre ele și știu exact momentul în care s-au întâmplat. Mai rămâne gustul celor care nu s-au întâmplat încă, dar care sunt acolo, pe lista dorințelor de îndeplinit într-o dată viitoare, căci mereu gândul călătorului stă nu atât la ceea ce a văzut deja, cât mai ales la ceea ce nu a apucat să vadă și mai are de descoperit încă.
Comments