Pieptul de rață este, pentru mine, unul dintre acele mâncăruri aproape sacre, în fața cărora mă înclin și închin un pahar de vin. Și, deși în majoritatea timpului gătesc pentru casă, uneori relaxat, cu tot timpul la dispoziție, alteori pe fugă și cu ce găsesc la îndemână, câteodată se mai întâmplă să simt nevoia de ceva special, pe care să-l așez pe masă cu mândrie, sub privirile încântate ale celor care tocmai se pregătesc să se înfrupte din el. Peste acest piept de rață am dat întâmplător, într-o seară în care mă aflam la cumpărături fără să am vreun preparat anume în minte. M-am lăsat, ca în majoritatea datilor, inspirată de ce-mi iese în cale, însă în clipa în care am găsit acest piept de rață am știut pe loc că va deveni o cină specială – chiar dacă n-aveam nicio ocazie specială de sărbătorit. Bucuria vieții, mi-am spus, stă poate tocmai în a face din fiecare zi o sărbătoare. Așa că mi-am pus tunica de bucătar și asta am făcut.
Despre kumquats am aflat în timpul excursiei în Corfu. Nu le-am prins în sezon, dar am cumpărat atâtea alte produse care aveau la bază kumquats, încât am rămas îndrăgostită de parfumul lor. Când le-am prins, tot întâmplător, și în București, grație globalizării, nu le-am ratat. Așa că atunci când am adus acasă pieptul de rață, am făcut pe loc legătura cu micuțele kumquats, un tip cât se poate de simpatic de citrice, ca niște portocale miniaturale. Am adaptat, deci, ideea clasicei rațe cu portocale la ceea ce aveam și nu știu dacă au fost kumquats sau starea mea de moment, dar a ieșit o farfurie la care încă mă gândesc cu drag.
Rețeta în sine nu a fost complicată și, în timp ce puneam la încins tigaia, chiar mi-am adus aminte cu uimire că am făcut piept de rață de atâtea ori de la începutul blogului până acum și, totuși, la fel cum se întâmplă cu multe alte rețete dragi, nu figurează pe blog. Iată că de data asta am reușit să răpesc câteva clipe înainte de a fi ‘devorat’ pentru a-l și fotografia.
Am început cu sosul de kumquats, pentru că acesta cerea cel mai mult timp. Kumquats sunt fragede și se pot mânca chiar și fără a îndepărta coaja, așa că le-am tăiat felii și le-am pus într-un vas alături de sucul de la o portocală, zahăr brun și o steluță de anason, apoi l-am lăsat pe foc mic să se reducă. Am tăiat apoi cartofii în două și i-am pus cu sare la fiert, doar atât cât să pătrundă. I-am scurs apoi de apă și i-am pus într-un vas, în apropierea tigăii în care a început distracția. Când tigaia a fost bine încinsă, am pus în ea pieptul de rață, pe partea cu pielea, până când aceasta a devenit rumenă și crocantă, moment în care l-am întors și pe partea cealaltă. Pentru gătirea pieptului de rață nu e nevoie de niciun strop de ulei, el este suficient de gras și în timpul gătitului va lăsa în urma lui grăsimea care poate fi folosită cu succes la altceva.
Așa că atunci când am scos pe un suport pieptul de rață și l-am lăsat la odihnit, am pus cartofii prefierți în grăsimea rămasă de la piept – în continuare mi se pare că acești cartofi rumeniți în grăsime de rață sau de gâscă nu se compară cu nimic altceva – și i-am lăsat doar atât cât să absoarbă aroma și să devină de un auriu îmbietor. Între timp, și sosul a fost gata, așa că nu a mai rămas decât să asamblez preparatul final pe farfurie. Și pentru că tânjeam atât de mult după sosirea primăverii – parcă în niciun an nu i-am simțit lipsa atât de tare – mi-am dorit să o recreez în farfurie. Asta este ce a ieșit și se pare că a fost o invitație pe placul ei, pentru că, în ultimele zile, primăvara a început să se arate ușor-ușor.
コメント