Originea acestui preparat este atribuită familiilor de italieni care au migrat în America la începutul secolului (1900-1920) și care au căutat să refacă, adaptând-se noului spațiu pe care îl locuiau, un preparat specific sudului Italiei și care le permitea să păstreze, prin gust, o legătură cu spațiul din care veneau. Pe această filieră am primit și eu rețeta pe care o împărtășesc azi, cu acordul bucătarului care, la rândul său, a primit-o de la bunica sa italiancă, nonna Angelina: o rețetă de familie transmisă de-a lungul generațiilor, prin timp și încărcată de amintiri. Astăzi, împărtășită cu noi toți pentru a ne putea bucura cu toții de ea. Căci puterea gustului și despre asta este: despre a aduce oamenii împreună.
Procesul de pregătire nu este deloc unul complicat – am observat cu atenție fiecare etapă și am notat cu la fel de mare atenție, așadar: bucătarul a început cu o jumătate de kilogram de carne tocată de miel și o cantitate generoasă de usturoi mărunțit (aproximativ jumătate de căpățână). Peste acestea a presărat jumătate de legătură de pătrunjel tocat, împreună cu 100g de brânză pecorino romano rasă, puțin pesmet, un ou și piper negru proaspăt măcinat. A amestecat bine totul, apoi a format din compoziția astfel obținută opt chiftele.
Apoi, a încins ulei și 2-3 căței de usturoi într-o cratiță și a rumenit chiftelele pe toate părțile până când au devenit aurii și ușor crocante la exterior. Le-a pus deoparte, apoi, în aceeași cratiță, și a adăugat 80g de pastă de tomate, încorporând, cu ajutorul unei linguri de lemn, toate aromele rămase de la chiftele. A turnat apoi un litru de roșii pasate, l-a aromatizat cu oregano uscat și puțin busuioc proaspăt, și a adus sosul la punctul de fierbere, punct în care a adăugat și chiftelele rumenite anterior și le-a lăsat să fiarbă 2-3 ore la foc mic, până când au devenit fragede și delicioase.
Nu mai lipseau decât ca pastele să fie fierte în apă sărată, apoi să fie amestecate cu chiftelele și sosul marinara și servite cu pecorino romano răzuit deasupra, împreună cu alte câteva frunzulițe de busuioc proaspăt. La acest moment însă, mirosurile degajate erau deja atât de îmbietoare încât cereau ca o sticlă de vin să fie deschisă.
Iar dacă vi se întâmplă, ca mie, să cădeți pradă acelor mirosuri atât de îmbietoare încât să nu mai aveți răbdare până când totul e gata, sau dacă vreți pur și simplu o variațiune pe aceeași temă lăsând pastele în afara ecuației, bucătarul ne-a oferit următoarea sugestie de servire: pur și simplu ca o gustare, jumătăți de chifteluțe așezate pe felii de pâine (baghetă sau ciabatta), îmbrăcate în sosul marinara, cu pecorino romano presărat deasupra și busuioc verde, proaspăt și parfumat. Gata cât ai zice “mangia!”.
Comentarios