Locul în care simt că mi-am petrecut cel puțin câteva vieți anterioare. Și-n care aș mai petrece câteva vieți viitoare. Locul în care poezia e la ea acasă. Și eu la fel. Locul în care bucuria vieții e la fiecare pas, dar mai ales pe chipurile și în sufletele oamenilor. Paris, je t’aime. Cu dragoste, astăzi, povești din Orașul Luminilor.
De-a lungul timpului, artiști, pictori, poeți, scriitori au venit aici să-și găsească inspirația și să-și dăruiască arta întregii lumi. Parisul, generos, i-a acceptat pe toți și a devenit gazdă pentru Iluminism, Revoluția franceză, la Belle Époque, fauvism, dadaism, Picasso, Monalisa, macaroni, croissante, boemie, joie de vivre. S-au scris cărți despre el, i s-au dedicat tablouri, cântece, filme. Și, în ciuda întâmplărilor tragice care l-au zguduit din când în când, Parisul a rămas același loc al dragostei de viață care a fost secole de-a rândul.
N-am ajuns la Paris ca un turist care merge să viziteze, ci ca un om care se întoarce să regăsească un loc drag, plin de amintiri. Iar amintirile au curs la fiecare pas și s-au luat de mână cu alte amintiri noi, proaspete, cu gust de café-crème și croissante cu unt.
***
La fiecare colț, câte-un refren din vechile cântece franceze îmi vine în minte și mă trezesc, fără să-mi dau seama, fredonând Piaf, Greco, Joe Dassin, Yves Montand. Parcă fiecare clădire are o istorie, parcă fiecare fereastră are o poveste a ei dincolo de jardiniere și de perdele. Dacă la noi, spune poetul, veșnicia s-a născut la sat, în Paris, muzica spune că veșnicia e la ea acasă în Saint-Germain-des-Prés. Voici l’éternité de Saint-Germain-des-Prés, cântă Juliette Greco într-o piesă dedicată cartierului din arondismentul 6. Iar eu nu mai am nevoie de alt îndemn ca să traversez podul peste Sena, dinspre Marais, să explorez St. Germain și să-mi destelenesc franceza ruginită. Les Deux Magots și rivala Café de Flore, străjuite armonios de biserica Saint Germain, dăruiesc, într-o cafea, tot farmecul timpurilor în care intelectualii, artiștii și literații își dădeau întâlnire aici, iar emoțiile sporesc când mă gândesc că aș putea sta chiar pe scaunul pe care a stat, cândva, Picasso sau Sartre sau Camus. Nici acum, cafenelele nu au însă prea multe locuri libere: oamenii ies, se revăd, se îmbrățișează, împărtășesc momente, cafele, pahare de vin, într-o sublimă efervescență contagioasă.
Intru în atmosferă și încep să-mi trăiesc și eu momentele mele. Intens, fervent, frenetic. Macaronii lui Pierre Hermé în splendida Piață Saint Sulpice. Eclerurile lui Cristophe Adam pe iarba în Place des Vosges. Sorbet de fructul pasiunii în Jardin du Luxembourg, pe un soare torid. Și celebrul Sous le ciel de Paris îmi răsună în minte la fiecare dintre ele. Străzi care mă lasă fără respirație, librării pline de cărți la prețul unei cafele, bistrouri cochete în care fiecare masă e o sărbătoare a micilor plăceri. Miros de parfum, accent graseiat și faimoasa rue de Rivoli, pe care mă întorc în fiecare seară acasă, gândindu-mă că a fost numită așa chiar de Napoleon, în cinstea uneia dintre primele sale victorii. Iar muzica îmi cântă din nou în cap, cu vocea lui Jacqueline Francois: “On l’appelle Mademoiselle de Paris / Son royaume c’est la rue d’Rivoli”.
Dar în Paris picioarele nu pot să stea locului și-n fiecare zi, poezia se reia de la capăt. Dimineți cu ferestre deschise și soarele parizian care parcă surâde a “bonjour”. La parter, boulangeria cu nume aristocrat și premii pentru cea mai bună baghetă de tradiție. Plimbările până la l’Hotel, locul în care a locuit și în care s-a sinucis Oscar Wilde. Casa memorială a lui Serge Gainsbourg, cu zidurile pline de graffiti mereu schimbătoare, desenate de fanii care îl venerează încă. Bătrâna Rue Mouffetard, îngustă și animată, descrisă de Hemingway în “A moveable feast”. Artisticul Montmartre, în care Aznavour îmi cântă-n cap La Bohème, cu scările care urcă la Sacré-Coeur și Le Lapin Agile, cabaretul în care își făceau veacul Picasso, Modigliani și Utrillo. Legendara Moulin Rouge, în dreptul căreia parcă răsună încă ritmurile de French can-can. Pont Neuf, cel mai vechi pod din Paris. Pâinea lui Eric Kayser. Escargots, grenouilles, foie gras, cel mai bun tartar, confit de canard, chateau fillet, moules-frites. Pahare de vin și cine târzii cu vedere la Sena. Demența în La Grande Epicerie de Paris, numită de Vogue “world’s best supermarket” și rebotezată de mine “raiul pe pământ”. Vocea din metrou și – fără excepție – aceeași chicoteală la stația Tuileries, care de fiecare dată îmi aduce aminte de filmul fraților Cohen din Paris, je t’aime: Steve Buscemi în rol de turist străin cu ghid de conversație și vederi cu Monalisa, nedumerit și bulversat, picând exact ca-n musca-n lapte în cearta pasională a unui cuplu sărit de pe fix. Și, dincolo de toate, Turnul Eiffel, încăpățânarea nebună de a străbate jumătate de oraș până la el pe jos, fără metrou și întâmplarea fericită care a făcut să ajung în fața lui exact la timp ca să pot exclama cu gura până la urechi: Midnight in Paris.
***
Un vechi cântec francez al lui Charles Trenet, “L’Ame Des Poètes”, spune că versurile poeților dăinuie pe străzi chiar și la mult timp după ce ei au dispărut, bucurând sau întristând deopotrivă fete și băieți, burghezi, artiști și vagabonzi. Dar la Paris, oricât s-ar schimba vremurile, poeții nu au cum să dispară. Atâta timp cât Parisul există, și poezia va continua să existe.
Commenti