Vara asta, am dat Mediterana mult-iubită pe oceanul Atlantic, pentru o experiență nouă, dincolo de el. Și, ajungând să vizitez ținutul care se mândrește cu (unii dintre) cei mai buni homari din lume, nu am ezitat să mă aventurez într-o croazieră de explorare pentru a vedea cum se prind celebrii homari de Maine și pentru a afla o mulțime de lucruri despre savuroasele crustacee considerate o adevărată delicatesă.
Am încercat primul meu lobster roll cu ceva ani în urmă (să nu numărăm ), pe vremea când stateam în Paris. Era iarnă, vreme mohorâtă, și se apropia ziua mea, așa că am decis să schimb atmosfera și să mă scot în oraș, la Kong, unde m-am tratat cu lobster roll și șampanie. Evident, mi-a plăcut, și cum era de așteptat, la revenirea acasă, curiozitatea m-a împins să cercetez despre crustaceele cu care tocmai mă răsfățasem. Așa am ajuns să citesc despre homarul de Maine, lăudat ca fiind printre cei mai buni din lume.
Ca mereu când citesc povești fascinante, imaginația mea a început să zburde și țin minte că m-am întrebat ce gust o avea chiar la el acasă, în Maine, pe coasta New England . Lucru care pe atunci părea ceva îndepărtat, dacă nu utopic. Dar, vorba aceea, cum misterioase sunt căile, așa se face că luna august a acestui an m-a purtat fix într-acolo. Și cum dacă ești la Roma, faci ca romanii, la fel de bine când ești în Maine, te aventurezi după homari, despre care locuitorii din New England spun cu mândrie că ar fi chiar cei mai buni din lume.
Prima dată când am menționat în jurul meu că plănuiam o călătorie în Statele Unite, toate discuțiile au început, fără excepție, cu “nu o să îți placă” și “America=fast-food”. Dar eu știam că merg într-o zonă deosebită, nu doar cu o bogată încărcătură istorică, ci și cu preparate faimoase, iar primul pe lista mâncărurilor de încercat a fost chiar Maine lobster 🦞. Ce putea să nu-mi placă? Abia scos din ocean, cu o frăgezime care încă poartă în ea gustul sărat al mării, carnea de homar nu putea fi DECÂT bună pentru un consumator ca mine, care a declarat în nenumărate rânduri că ar putea lejer să trăiască doar cu fructe de mare până la sfârșitul vieții și ar fi un om fericit.
Dar ipoteza asta trebuie neapărat reconfirmată din când în când, așa că atunci când am ajuns în New England biletele pentru croaziera de lobster harvesting erau deja rezervate. Am început aventura în cochetul Kennebunk Port – ziua se arătase însorită, iar eu încă mă dezmeticeam din jet lag. Am urcat pe Kylie’s Chance, care ne-a purtat ușor în larg, lăsând în urmă albele căsuțe idilice în stil american, fiecare cu steagul ei (inclusiv the Bush Compound, complexul familiei Bush, celebru în zonă). Nu a fost prima dată când mă aflam la oceanul Atlantic, dar a fost prima dată când am făcut cu mâna Europei de pe malul celălalt.
Nu a fost însă prea mult timp de căzut, filosofic, pe gânduri, pentru că în curând căpitanul Bob (sau Bill?🤔) a început poveștile despre homari și a trecut la acțiune, exemplificându-ne procesul prin care sunt capturați homarii. Nu cu plasa, ci cu un soi de cușcă depusă deja în larg și însemnată cu o culoare anume în funcție de operator, pentru a fi mai ușor de reperat și de recunoscut.
Din păcate, ziua mea nu a fost prea norocoasă – am prins doar homari mici, de aproximativ 500g, în ambele încercări. Dar au fost suficienți pentru a învăța despre ei, iar eu m-am bucurat de experiență, despre care am povestit pe larg pe instagram – pentru cei care sunt acolo, am făcut și un reel.
Niciun homar nu a fost rănit în timpul filmării, dimpotrivă, toți homarii capturați au fost eliberați în ocean, spre bucuria copiilor turiștilor britanici, care au strigat cât i-au ținut plămânii “See you later, little lobster!” și le-au făcut degrabă vânt în mare.
Câteva lucruri pe care le-am aflat despre homar chiar de la căpitanul Bob (sau era Bill?🤔):
👉 La început, nativii americani foloseau homarii ca îngrășământ natural pentru solurile lor sau chiar ca momeală pentru pești. Homarul, care era din abundență peste tot, era văzut ca lipsit de valoare.
👉 Când coloniștii europeni au sosit în America, au dus lucrurile mai departe, dar nu cu mult: de la fertilizarea solului au urcat o treaptă și au început să folosească homarii ca hrană pentru sclavi și prizonierii din închisori. Cum ar spune o vorbă de duh contemporană, atâta s-a putut 🤷🏻♀️.
👉 În cele din urmă, homarii au fost conservați și serviți soldaților în timpul războaielor. Cu surprindere, soldații au realizat că homarii nu aveau deloc un gust rău! 😄
👉 Dar de fapt, homarii și-au căpătat faima (binemeritată, de altfel) foarte târziu, abia prin secolul al XIX-lea. De atunci însă, celebritatea homarilor a fost invers proporțională cu disponibilitatea: cererea a crescut, dar populația de homari a scăzut, și astfel lobsterul a devenit un produs etichetat drept produs de lux și apreciat ca atare.
Cu bagajul de cunoștințe îmbogațit de alocuțiunea căpitanului Bob (sau era Bill? mă ramolesc…) și cu pofta deja stârnită, nu puteam să nu completez croaziera de prins homari cu un tradițional lobster roll pregătit chiar cu homar de Maine, proaspăt prins – pe numele său științific Homarus Americanus (I kid you not, chiar ăsta e numele lui științific – puteți căuta pe google dacă nu mă credeți pe cuvânt).
Și ce savoare pe Homarus Americanus, mai ales înfulecat cu poftă alături pescărușii din portul din Kennebunk, în dogoarea soarelui de august! Știu, se spune că primul lobster roll nu se uită niciodată, dar, spre satisfacția mea de porcușorus romanus, au urmat nenumărate alte porții de lobster roll, în numele cercetării gustului: ba cald, cu unt topit, Connecticut-style,ba rece, cu salată verde, țelină și maioneză, Maine-style.
Și fiecare nou lobster roll mi s-a părut și mai bun decât cel anterior.
Comentarios