EDITH PIAF, REGINA CÂNTECULUI FRANCEZ

credit: Grey82 / Shutterstock.com

S-a născut pe străzile Parisului pe care urma să-l cânte atât de mult în piesele sale, dintr-un acrobat și o cântăreață cu o carieră ratată. A preluat moștenirea lor și a dus-o mai departe cu strășnicie, înfruntând mereu circul vieții și construindu-și o carieră muzicală pe care nimic nu a putut să o zdruncine. Edith Piaf – sau “vrăbiuța”, căci acesta este pseudonimul pe care și l-a ales – este acum, la decenii distanță, considerată regina cântecului francez,  un adevărat simbol al culturii franceze și o emblemă a Parisului. 

Pierderile, durerea, singurătatea au fost frații ei mai mici și s-a obișnuit atât de mult cu ele, le-a interiorizat într-atât încât ele au început să fie o parte din ea. A început să-și cânte durerile acolo unde a și crescut: pe străzile Parisului, iar asta i-a fost de folos pentru a-și câștigă existența. Dar tot aici a cunoscut vulgaritatea, brutalitatea și, din nou, suferința, care i-a fost însoțitor pe tot parcursul viețîi.  La 17 ani, ca rezultat al stilului de viață promiscuu din cartierele rău famate ale Parisului, a dat naștere unei fetițe pe nume Marcelle, fetiță care a trecut în scurt timp în îngrijirea tatălui, dar care a fost răpusă de meningită la vârstă de doi ani. De atunci, Edith Piaf nu a mai putut avea alți copii în afară de muzica sa.

La 19 ani este descoperită de Louis Leplée, proprietarul localului Le Gerny, cel care o face să devină o adevărată divă: cel care o educă, o instruiește, o vindecă – așa cum chiar ea spunea, într-o declarație de sinceritate și recunoștință – de sindromul Place Pigalle, făcând din ea o femeie respectată, admirată și invidiată și un real fenomen muzical. Pe măsură ce succesul ei crește, extinzându-se dincolo de granițele Franței, și anturajul ei crește; prietenii adevărați sunt însă puțini; domină profitorii care urmăresc doar să câștige de pe urma ei bani sau avantaje materiale, lucruri cărora ea le acordă atât de puțină importanță.

Legăturile amoroase au fost multe, de nenumărat chiar și pentru cei mai destoinici biografi ai lui Piaf, dovedindu-se a fi însă de multe ori superficiale. Marea iubire a vieții ei rămâne, fără îndoială, boxerul Marcel Cerdan, pe care l-a pierdut într-un tragic accident de mașină, pe când ea avea 34 de ani. Poate ceea ce a făcut-o să îl privească pe Cerdan că pe marea iubire a vieții ei a fost tocmai finalul atât de regretabil, dramatismul poveștii de dragoste, care îi hrănea latura maladivă. Prietenă ei apropiată, Momone, cea alături de care a trăit pe străzi, se întreba ce s-ar fi întâmplat dacă Cerdan nu ar fi murit în acel accident și presupunea că, probabil, ar fi sfârșit la fel că ceilalți foști iubiți ai lui Edith Piaf, de care cântăreața se despărțea atunci când începeau să o plictisească. Ceea ce iubea ea cu adevărat era să fie îndrăgostită, nu de o persoană anume, ci de însăși sentimentul de dragoste, care îi lipsise mereu în singurătatea vieții apăsătoare de care avusese parte.

Era însetată de iubire și de pasiune, o pasiune pe care a vărsat-o cu totul în muzica ei. Acordurile, versurile, cântecele ei erau singurele care au reușit să o stăpânească și să o îmblânzească vreodată cu adevărat. Pe scenă, se supunea în totalitate muzicii, pe care o lăsa să o posede, să o mângâie, să o vindece. De scenă nu au reușit să o despartă nici măcar gravele probleme de sănătate cu care s-a confruntat după moartea lui Cerdan, durerile cumplite ameliorate doar de analgezice puternice – și asta pentru că acolo era locul ei: pe scenă, în lumina reflectoarelor, dăruind publicului tot ce avea mai frumos de dat.

Cel mai important concert al ei, Paris – Olympia 1960, concertul în care a interpretat pentru prima oară “Je ne regrette rien“, a fost la nivel personal o adevărată victorie asupra bolii, iar cântecul a devenit instant preferatul ei și al altor câtorva milioane de oameni.

Cancerul nu a cruțat-o însă nici măcar pentru faptul că atinsese inimile atâtor fani și, trei ani mai târziu, iat-o victimă a unei nemiloase boli care o răpește la numai 48 de ani, pe 10 octombrie 1963. În ciuda talentului sau și a contribuției sale la imaginea Franței în lumea întreagă, Arhiepiscopul Parisului îi refuză slujba de înmormântare, motivând decizia prin viață promiscuă și “păcătoasă” pe care  a ales să o ducă. A fost îngropată în Cimitirul Père Lachaise și abia la o distanță de 50 de ani, statul francez s-a revanșat față de ea acordându-i slujba de comemorare pe care o merita de la bun început.

Se spune că ultimele ei cuvinte, rostite pe patul de moarte, ar fi fost: “În viață asta, pentru fiecare lucru nebunesc pe care îl faci, trebuie să plătești”. Ea ea făcut. Nenumărate. Dar a plătit pentru toate cu muzică. Și pentru asta, datorită ei, atunci când dorul de Paris (re)apare, eu și alții că mine putem să-l ostoim ascultând un cântec interpretat de Edith Piaf, cu tonurile nazale pe care le iubim atât și pe care le-am recunoaște oricând.