credit foto: Nils Stahl - Unsplash
Unul dintre personajele care au influențat major pasiunea mea pentru istoria gastronomiei este Marie-Antoine (Antonin) Carême. În urmă cu mulți ani, un documentar mi-a adus în atenție figura lui, iar povestea și personajul m-au fascinat într-atât încât pasiunea mea pentru gastronomie s-a transformat într-un drum fără întoarcere. Zilele acestea – o să înțelegeți de ce – mi-a revenit în minte figura lui Carême, ceea ce m-a făcut să recitesc biografia lui, “Cooking for kings”, scrisă de Ian Kelly – o carte care ocupă un loc de cinste în biblioteca mea gastronomică.
Dincolo de faptul că a așezat fundația pentru ceea ce avea să devină marea bucătărie franceză, rafinată mai târziu de Escoffier și de urmașii săi, se poate argumenta că Antonin Carême a fost – avant la lettre – și primul mare gastrodiplomat al lumii. Sau, în orice caz, al acestei părți de lume numită Europa.
Și acest lucru nu trebuie să ne mire deloc. Deși mai-marii vremii, de la Case Regale la oameni politici, nobili sau bancheri, s-au întrecut în a-l angaja (cunoscut în istorie ca “chef of kings and king of chefs”, Carême a gătit, printre altele, pentru Napoleon, Prințul Regent – viitorul George al IV-lea al Angliei, țarul Alexandru I al Rusiei și chiar familia Rothschild, la faima căreia a avut o contribuție majoră), Carême și-a petrecut prima parte a ilustrei sale cariere alături de o figură emblematică a diplomației: Talleyrand.
Descris adesea drept un om extrem de abil (și-a păstrat influența indiferent de regim), sofisticat și de o eleganță deosebită, Talleyrand a plasat gastronomia în centrul diplomației sale, iar Carême l-a susținut fără ezitare în această direcție, cu toată creativitatea și geniul lui. Au format ceea ce azi s-ar chema “the dream team”. Carême a lucrat pentru Talleyrand 12 ani, dar i-a rămas loial pe viață, oriunde s-ar fi aflat.
Și, deși la acea vreme termenul de gastrodiplomație nu fusese inventat încă (a apărut în istoria foarte recentă), Carême conștientiza foarte bine puterea gastronomiei ca intrument strategic. “Pentru ca un diplomat să-și mențină poziția, e imperios necesar să aibă în serviciul lui un bucătar bun”, spunea el. La rândul lui, Talleyrand promitea: “Dați-mi un bucătar bun, iar eu o să vă dau tratate bune!”
Și nu exagera. În 1814, armata rusă ocupă Parisul, în frunte cu Țarul Alexandru I al Rusiei, iar abdicarea lui Napoleon este iminentă. Indecis dacă să se instaleze la Elysée sau la Tuileries, țarul acceptă, din motive de siguranță, invitația lui Talleyrand de a fi găzduit… la el acasă. Cum o decizie majoră urma trebuia să fie luată – cine urma să fie succesorul lui Napoleon, delegații întregi încep să se prezinte în fața Țarului pentru negocieri – și astfel, pentru câteva zile, Hôtel Particulier Talleyrand devine epicentrul politicii europene.
Dar Talleyrand avea un as în mânecă – pe Carême – și un principiu solid: nu poți lua o decizie pe stomacul gol. La finalul cinei, era de așteptat ca țarul să-și comunice decizia ridicând paharul fie în favoarea Regelui Romei, fiul moștenitor (regența propusă de trimișii lui Napoleon), fie în favoarea lui Louis de Bourbon (propunere susținută și de Talleyrand). Dar țarul surprinde pe toată lumea, închinând… în cinstea lui Carême.
Țarul este atât de fermecat încât chiar și după ce chestiunea este rezolvată, iar el se instalează la Palatul Elysée, îi cere lui Talleyrand permisiunea de “a-l împrumuta” pe Carême pentru restul șederii sale în Franța. Iar la final, pentru că nu se poate desprinde, îi propune lui Carême să vină cu el la St. Petersburg (lucru care nu se întâmplă; Carême va ajunge la St. Petersburg, însă mult mai târziu și în alt context). Așa cum istoria ne arată, de Bourbon a fost până la urmat cel încoronat, sub numele de Ludovic al XVIII-lea, „rege al francezilor, în conformitate cu dorințele națiunii“.
Negociind pacea de la Paris, Talleyrand, via Carême, a pavat drumul către Congresul de la Viena, cel în care s-a trasat cadrul politicii europene pentru următoarea sută de ani. Dar a mai adus și niște așteptări în plus: “The language of diplomacy has been French since the Middle Ages, but after the 1814 Congress of Vienna there was an expectation that the diplomats would be fed in the new French manner, too”, povestește Ian Kelly în cartea despre viața lui Carême.
Nu m-am putut abține să nu mă întreb – retoric, desigur – cum s-ar fi scris istoria dacă Antonin Carême ne-ar fi fost contemporan…
📷: poza de mai jos este din vremurile în care studiam la Le Cordon Bleu, unde portretul lui Antonin Carême e la loc de cinste.
Commenti